Cum m-am schimbat in ultimii ani

Ma intreb daca exista schimbari majore la personalitatea mea in ultimii ani. Si daca aceasta personalitate chiar exista si nu cumva este o creatie, un SF inventat de mintea umana. 
Marea schimbare pe care pe care o remarc este pierderea chefului de oameni. Pe la 20 de ani abia asteptam sa-i cunosc, sa vad ce le poate mintea, sa ne imprietenim. Acum ce sa zic, am cam vazut ce le poate mintea si sufletul. Si parca nu mai sunt atat de dornica sa-i cunosc. Nu pentru ca mi-ar fi facut ceva, ci pentru ca drumul vietii mele s-a trasat destul de clar si nu sta nimeni sa ma mai impinga de la spate, cum era in copilarie. 
Apoi, am mult mai putin timp liber. Sa ai o familie a ta in care sa fii adult responsabil nu este deloc usor. Sa ai obligatii toata ziua iarasi nu este simplu. Uneori, sa am o zi in care sa pot iesi cand vreau si sa pierd vremea prin oras este tot ce-mi doresc. Atunci ma simt din nou tanara. Cand sunt libera sa fac ce vreau eu. Aceste momente se intampla extrem de rar insa. 
Chiar faptul ca trebuie sa vorbesc, sa raspund cuiva ceva, a devenit obositor. Interactiunea asta umana nu este deloc o placere, ci o necesitate a supravietuirii servita sub masca placerii. Zau, cate povesti de cuplu sunt la fel de romantice precum filmele? Atractia dintre doua persoane este infatisata sub o aparenta atat de atragatoare pentru ca serveste scopului precis al reproducerii umane si a exploatarii economice a omului.

Multi dintre noi poate am fi capabili sa supravietuim singuri, dar asta nu e dezirabil, pentru ca nu ar mai exista oameni care sa se imbogateasca de pe seama altora. 
Poate ca azi ma doare capul. Poate ca am cazut in cap. Poate ca tusea asta bogata imi ia optimismul. Poate ca regret prea des ca nu mai am 20 de ani. Nu regret pe nimeni si nimic, nu-mi pasa de nimeni si de nimic, recunosc fara ipocrizie, decat de mine. Daca mi-e dor de cineva mai tare, mi-e dor de momentele in care aveam pe la vreo 20 de ani si in care nu aveam obligatii. Pentru ca acum, cand pun capul pe perna seara, tot ce fac este sa visez ca sunt altcineva, ca sunt un personaj de film sau ceva de genul acesta. Oamenii reali din jurul meu au devenit o corvoada sacaitoare si ma iubesc cand ma uit in oglinda si ma vad odihnita si nestresata. De nimeni si de nimic.
Nimic nu vreau din ce implica oameni. Mai bine renunt la tot ce-mi doresc decat sa platesc tribut tuturor. Spre exemplu, vreau sa ajung la mare, da? Ei bine:
– trebuie sa platesc bir celor cu transporturile
– trebuie sa platesc cazare acolo
– trebuie sa am zile libere sau sa ma rog de altii sa mi le dea
– trebuie sa am bagaje la mine.
Bleah. Oamenii nu stiu ce sa mai faca pentru a trage din ceilalti cat mai multe resurse. Si de ce ar trebui sa iubesc oamenii mai mult decat pe mine insami? 

Close Menu